Există momente în istoria unui popor când nu mai poți decât să râzi amar, să ridici din sprânceană și să te întrebi dacă nu cumva ai intrat într-o comedie prost regizată. România, țara care s-a născut într-o legendă și continuă să trăiască într-un paradox, reușește încă o dată să demonstreze că atunci când vine vorba de protejat propriile simboluri… ei bine, parcă are talentul exact invers. Am pierdut bani, am pierdut păduri, am pierdut oameni, am pierdut trenuri, am pierdut ocazii istorice. Dar acum, ca să fim în ton cu tradiția, se pare că pierdem și ultimul lucru cu care ne mai recunoaște lumea în aeroporturi: Castelul lui Dracula, adică Branul, emblema, magnetul, brandul internațional, povestea care ține loc de PR național.
Dacă legenda lui Vlad Țepeș îl învăța pe popor cum să țină stâlpul drept, realitatea de azi ne învață că noi suntem total specializați în opusul: să plecăm capul, să pierdem ce avem și să nu înțelegem niciodată exact cum s-a ajuns aici.
Și totuși — cum e posibil?
O țară, o legendă, și o abilitate neobișnuită de a pierde orice
România are multe lipsuri, dar are și câteva simboluri. Puține, fragile, dar cu greutate.
Carpații. Delta. Atena lui Țepeș. Și, desigur, Castelul Bran, care n-a fost castelul real al lui Vlad Țepeș, dar a devenit „al lui” în marketingul global.
Nu contează istoria exactă — contează percepția lumii. Iar percepția era clară:
România = Dracula
Dracula = Castelul Bran.
Punct, simplu, eficient.
Doar că România este țara în care, de fiecare dată când ceva funcționează, intrăm în panică.
Și atunci vine întrebarea logică:
Cum reușește un stat să nu fie în stare nici măcar să protejeze cea mai celebră poveste a lui în lume?
Răspunsul? Simplu:
Prin indiferență, birocrație, nepricepere și eterna scăpare a lucrurilor printre degete.
Curtea de Arbitraj: decizia care a picat peste noi ca într-o epopee absurdă
O decizie internațională privind acționariatul unei companii care administrează domeniul Bran nu e neapărat o catastrofă juridică. Dar felul în care românii percep vestea spune totul despre starea nervilor unei națiuni:
„Austriecii ne iau și castelul!”
Nu contează nuanțele juridice.
Nu contează deciziile civile.
Nu contează diferențele dintre proprietate, brand și patrimoniu.
Ceea ce contează este trăirea, reacția instinctivă, durerea din stomac:
„Bă, dar chiar tot? Chiar TOT trebuie să pierdem?”
Când oamenii aud de „transfer”, „moștenitori”, „arbitraj”, „părți sociale”, în mintea colectivă nu se activează rațiunea, ci instinctul:
„Ne-au luat și Dracula!?”
Și pe bună dreptate — pentru că, deși nu e vorba de „luare” în sensul spectaculos, este vorba de un sentiment național: ideea că România nu își apără valorile, simbolurile și patrimoniul cu aceeași energie cu care alții și le protejează.
Când spui „România pierde ceva”, deja nu mai întrebi ce. Întrebi doar: cât?
Pamfletul acesta nu este despre juridic. Este despre mentalul colectiv.
Nu este despre cine are dreptate în acte.
Este despre cine are grijă de simboluri.
Și, mai ales, despre cine NU are.
Problema e simplă:
Nu ai voie, ca stat, să-ți tratezi simbolurile ca pe niște resturi de inventar.
Nu ai voie să lași cel mai cunoscut castel al tău să devină subiect de tranzacții, scandaluri, dispute și controverse fără ca măcar să arăți că ai un plan, o strategie, o viziune.
Dar în România, când e vorba de patrimoniu, planul național e mereu același:
„Lasă că vedem noi.”
Și „vedem noi”, în românește, înseamnă de obicei o combinație letală între:
- dezinteres
- birocrație
- nepricepere
- nepăsare politică
- și eterna replică „nu e responsabilitatea mea”.
Patrimoniul nu e doar zid și piatră. E identitate.
Când un castel ca Branul intră în dispute, indiferent care parte are dreptate pe hârtie, statul ar trebui să fie primul care întreabă:
„Ce facem ca să protejăm simbolul?”
Dar la noi, reacția oficială tipică este:
tăcere, apoi un PDF postat pe Facebook după trei zile.
Asta e tragedia politică, nu tranzacția în sine.
Nu tranzacția doare — ci faptul că nimeni nu apără simbolurile țării ca simboluri.
Politicul se luptă pentru funcții, nu pentru patrimoniu.
Se luptă pentru campanii, nu pentru identitate.
Se luptă pentru voturi, nu pentru istoria de după vot.
Și astfel, cărămidă după cărămidă, ne evaporăm încet identitatea.
Austria: pădurile, resursele, și acum legenda — sau cel puțin așa simte poporul
Evident, satira nu poate ignora alt element: relația românilor cu austriecii.
Pădurile, băncile, companiile, deciziile de politică europeană — totul este perceput deja ca o „relație complicată”.
Iar acum, când în poveste apare și „castelul”, reacția poporului este instantaneu amplificată:
„Ne-au luat și ce aveam mai de povestit!”
Chiar dacă nuanțele reale ale situației sunt juridice și administrative, percepția este una politică. Și în politică, percepția e uneori mai puternică decât realitatea.
Când statul nu își apără valorile, poporul simte că nu mai are ce apăra
Acesta este miezul pamfletului: nu castelul, ci simbolul.
Nu zidurile Branului contează aici.
Ci mesajul subliminal transmis de statul român:
„Nu avem grijă nici măcar de ce avem unic.”
Și atunci cum să mai ai încredere că poate proteja altceva?
Resurse?
Demnitate?
Identitate?
Tineri?
Orice?
Așa ajungem în situația în care românul se simte părăsit nu doar fizic, ci și simbolic.
Pamfletul final: România, țara în care Dracula n-ar mai găsi azi niciun motiv să trăiască
Dacă Dracula ar fi real și ar trăi astăzi, probabil că ar privi spre Bran, ar privi spre București, ar privi spre stadiul actual al statului și ar spune:
„Nu mai stați liniștiți, dragii mei, nu vă mai speriați de mine. Eu sunt legenda. Dar voi ați ajuns oroarea.”
Și-ar face bagajele și ar pleca, probabil, tot spre Austria.
Acolo măcar patrimoniul este respectat.
România, în schimb, reușește performanța unică de a transforma orice simbol într-o poveste cu final necunoscut.
Și când poporul întreabă:
„Cum e posibil?”
Statul răspunde, ca de obicei:
„Nu știm, dar lucrăm la asta.”
Și de lucrat… lucrează de treizeci de ani.
Dar rezultatul îl știm cu toții:
Pierdem.
Și pierdem tocmai ce nu ne permitem să pierdem.
Identitatea.